O întâmplare la metrou

În fiecare dimineață merg cu metroul la muncă, slavă domnului că nu a fost grevă miercuri, că nu îmi doream să am șansa de a da nas în nas cu un București paralizat, înțesat de mașini și oameni, cu mult peste doza obișnuită.

În metrou vezi oameni diferiți, asiști la crâmpeie de conversație, îți imaginezi continuarea, țeși povești în jurul lor, îți imaginezi de unde vin și unde pleacă. Am țesut numeroase intrigi și întregi povești de la câteva cuvinte auzite în metrou. Vezi zilnic oameni, dar de fapt nu îi vezi cu adevărat, fiecare cu povestea lui, bagajul său de viață, iar tu cu al tău. De multe ori e aglomerat, oamenii sunt obosiți, atât dimineața când se duc la muncă, cât și seara când se întorc. Cam așa se însumează călătoriile mele cu metroul, una dimineața și alta seara.

De cele mai multe ori citesc, uneori butonez telefonul, iar câteodată privesc oamenii și îmi imaginez povești. Azi eram cu nasul într-o carte, când un domn îngrijit, împreună cu, bănuiesc eu, fiul său, rugau călătorii să-i ajute după posibilități. Băiatul din câte se vedea suferise arsuri grave pe față, îmi era greu să-l privesc. Nu din pricina cicatricilor, ci din cauza suferinței pe care trebuie s-o fi îndurat și probabil o îndură în fiecare zi.

La metrou auzim în fiecare zi să nu încurajăm cerșetoria prin bani sau alte bunuri materiale. De înțeles de altfel, mai ales că nu toate poveștile pe care le auzi, sunt adevărate și de multe ori nu știi la cine ajung banii și pe ce sunt cheltuiți. Aleg totuși să mă iau după vorba mamei „să fie păcatul lui, dacă minte”. Chiar dacă nu din prima, m-am scotocit și eu prin geantă ca să văd dacă am mărunt. Am găsit doi lei, am zis că e bine și așa decât nimic, că doar dar din dar se face rai.

Așa că am așteptat să treacă pe lângă mine ca să le dau prețiosul dar. Atunci am întâlnit privirea băiatului, care se străduia să schițeze un zâmbet, chiar dacă toată fața îi era o mare cicatrice, pentru cei doi lei amărâți. Parcă cumva mi-a venit să intru în pământ, gândindu-mă că pe o cafea de la Starbucks dau cincisprezece lei și acum am scos doar doi lei. Nu știu povestea din spate, dar nu cred că acasă se lăfăie în lux din banii strânși la metrou și nu cred că roagă trecătorii să-i ajute pentru că nu vor să muncească. Pentru că nu aș putea spune că cerșeau, ci mai degrabă că cereau ajutorul.

Probabil acea privire a atins ceva sensibil în mine, deși cred că trebuie să fii de gheață ca să nu trezească nimic. Deși fața era desfigurată de la arsuri, ochii erau cât se poate de umani. Erau ochi de copil, vii, întrebători, visători. Poate doar mi-am imaginat eu ce am vrut. Cert e că privirea mi-a rămas întipărită în minte și în suflet.

Știu că soluția nu este să dai câțiva lei, ici și colo, mai mulți sau mai puțini. Deși contează și ajută. E nevoie de schimbări mai mari, atât în ceea ce ne privește pe noi înșine, dar și realitatea care ne înconjoară. Să vedem cum putem vindeca cauza, în loc doar să tratăm efectele ici și colo. Totuși orice ajutor, mic sau mare, oferit din suflet, contează.

P.S.: Dacă acest articol ți-a fost util, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile te invit să apreciezi pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi.