Mă bucur de fiecare dată când aflu că una din clădirile vechi ale Bucureștiului a avut o soartă fericită. De această dată este vorba despre vechea casă boierească Filipescu Cesianu, pe care poate ați remarcat-o la intersecția străzilor Calea Victoriei și Sevastopol. Pe vremuri, casa mărginea Podul Mogoșoaiei și ulița Filipești, numită astfel pentru că delimita moșia boierului Filipescu.
Casa boierească a făcut ochi în anii 1846-1850, trecând printr-o transformare în anul 1892, pentru a ajunge la construcția pe care o putem admira astăzi. Clădirea este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din La Belle Epoque, rămasă totuși fidelă proiectului inițial. După un amplu proces de reabilitare, casa găzduiește astăzi un muzeu inedit, Muzeul Vârstelor. Nu numai casa a avut o soartă fericită, ci și parcul care o însoțește. După 75 de ani, te poți plimba în voie prin grădina spațioasă, cu alei, bănci, copaci și statui de piatră.
Spuneam că Muzeul Vârstelor este unul inedit. Încăperile fostei reședințe te poartă din secolul XVII până astăzi. Muzeul îți desfășoară în fața ochilor evoluția locuitorilor orașului București pe parcursul a 300 de ani. Îți poți imagina cum era viața locuitorilor capitalei din epoca fanariotă până în zilele noastre.
Muzeul îți mai spune o poveste. Este povestea fiecăruia dintre noi, de când ne naștem și până când închidem ochii. Este vorba despre etapele vieții: copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, senectute, care își lasă amprenta asupra chipului și a sufletului nostru. Atmosfera este una melancolică, cu muzică veche în surdină, ce te pune pe gânduri, însă într-un mod liniștitor. Cumva pare să îți spună că fiecare dintre noi îmbătrânim la un moment dat, ceea ce este în regulă, este în firea lucrurilor. Fiecare vârstă are bucuriile și tristețile sale.
La finalul călătoriei în muzeu ai posibilitatea să îți faci o poză, în care ești îmbătrânit cu 30 de ani. Chiar sunt curioasă dacă așa voi arăta la bătrânețe. Cert este că imaginea mi-a amintit de cum o păstrez în memorie pe mamaia mea. Acum nu mi-e teamă de bătrânețe. O văd ca pe o perioadă de liniște, seninătate și reflecție. Pe mine mă văd un fel de Miss Marple din cărțile Agathei Christie, sprintenă, cu mintea ageră, cunoscătoare a firii umane, capabilă să descifreze cele mai complicate mistere. Sau de ce nu, o Agatha Christie care scrie romane polițiste greu de descifrat.
Chiar dacă nu este un muzeu mare, având vreo 10 încăperi la parter și etaj, vă recomand să aveți la dispoziție cam două ore, pentru a avea timp să citiți atent textele care sunt afișate în fiecare cameră. Acestea, împreună cu obiectele vechi expuse, vă vor ajuta să descifrați mesajul pe care muzeul vrea să îl transmită: că fiecare purtăm cu noi un muzeu personal.
S-ar putea să îți placă și:
Site: https://muzeulbucurestiului.ro/casa-filipescu-cesianu.html
Poți găsi alte povești despre casele vechi și muzeele Bucureștiului aici.
Poți găsi alte povești despre casele vechi și muzeele Bucureștiului aici.
P.S.: Dacă acest articol ți-a fost util, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile te invit să apreciezi pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu