A început puțin să fulguie pe
afară, s-a așezat nițică zăpadă și brusc am fost teleportată în copilărie.
Mi-am amintit de iernile de la țară, cu mamaie care ațâța focul în sobă, în
timp ce afară erau troiene de zăpadă. Deodată am simțit mirosul de dovleac copt,
care inunda întreaga cameră. O aromă caldă, dulceagă pe care și-o amintesc toți
cei care au avut șansa să mănânce dovleac copt în cuptor, la bunici, în serile
geroase de iarnă.
Iarna a rămas anotimpul meu
preferat. Decembrie era luna cadourilor. Întâi venea Moș Nicolae și apoi mult
mai generosul Moș Crăciun (sau Moș Gerilă cum l-am cunoscut eu prima oară).
Întreg anul pregăteam lista pentru Moșu'. Iubeam Crăciunul pentru că era pretextul de a împodobi bradul și era singura dată într-un an când tata făcea piftie. Imediat cum se terminau sărbătorile, le așteptam pe următoarele. Trăiam
altfel Crăciunului când eram copil și oricât mi-aș dori, sărbătorile de iarnă
de acum nu mai au farmecul și inocența copilăriei. Și e normal, că doar am crescut.
Iarna mai este și despre zăpadă. Când eram mică, chiar ningea. Priveam
fascinată pe geam cum cad fulgi de nea și se aștern peste tot. Credeam că
ninsoarea e un miracol, care pictează lumea în alb. Îmi
păstrez în continuare convingerea că zăpada are ceva magic așa că mă bucur de fiecare dată
când fulguie.
Iernile la țară erau cele mai reușite. Luam sania și mergeam cu copii din
sat la derdeluș. De acolo ne dădeam drumul la vale, urcam din nou la deal și
tot așa până era întuneric beznă. Apoi extenuată, târam sania până acasă, îmi
dezghețam nasul la căldură și dintr-o dată nările îmi erau inundate de cel mai
ademenitor miros posibil. Ați ghicit, e vorba de dovleacul care se rumenea în
cuptor.
Așa că iernile copilăriei mele au aromă de dovleac.
***
Copil fiind, satul lu' mamaie era tot ce aveam nevoie, un univers întreg,
cel mai fascinant colț de pe pământ. Îl exploram în lung și în lat, fără să mă
plictisesc. De fapt, când am început să simt primele semne de plictiseală,
atunci am părăsit lumea copilăriei. Ca orice copil, îmi doream să mă
fac mare. Ce păcăleală. Ai mei îmi spuneau să mă bucur de copilărie, că odată
trecută nu se mai întoarce. Nu i-am crezut atunci. Îi cred acum și le dau
dreptate. Am rămas însă cu amintiri, emoții și cu mirosul de
dovleac pe care nimeni nu mi le poate lua.
P.S.: Dacă acest articol ți-a fost util, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile te invit să apreciezi pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu